Este ca la femeia de langa. Ea costa timp, bani, suflet. Sunt resurse alocate in parametrii pe care aceasta si-o doreste. Daca nu ii gaseste la tine, se va reloca acolo unde va gasi acesti parametri. Intr-o logica simpla, daca ii doresti exclusivitatea, trebuie sa platesti – mai tacit sau expres, dupa caz. Unele femei au redus aceasta exclusivitate la nevoia de stimul financiar de nivel superior si atat. Dar aceasta este alta poveste.
In mod uzual, vorbim despre exclusivitate atunci cand suntem imbracati in achizitii facute la brand-uri exclusiviste. Acest exclusivism se traduce prin raritate si unicitate – sunt parametrii economici dupa care ne ghidam in alegerile noastre pentru a ne simti speciali, diferiti de restul, scosi in evidenta de tinuta. El, producatorul, stie asta si mizeaza pe vanitatea umana. Problema actuala este ca aceasta exclusivitate nu mai este atat de……axclusiva. Marii retaileri copiaza trend-ul ultimelor tendinte pe banda rulanta si il reproduc sub forma de plasticm in repere de la raft. Consumatorii, mare parte doar digeratori de haine si vesminte, cumpara, incercand prin tot ceea ce pot, sa simuleze bunastarea prin alaturarea cu tendinta.
Procesul este unul care se propaga pe scara larga, iar nevoia omului de a se individualiza in multime isi gaseste din ce in ce mai rar resurse. Trecand peste ideea de stil personal pe care multi dintre cei tineri o ating – si numai datorita bazei libere de informatii in domeniu care zburda in mediul online, mai raman cei care isi cauta specialul pierdut prin politicile de marketing agresive ale raftului retailerului de haine.
Unde mai gasesti exclusivitate? Cati mai stau in picioare ca mica antrepriza din tata in fiu, fara a face un exit generos catre un grup investitional mare? Unde ma duc eu, clientul, ca sa ma pot simti special?
Ani de zile, exclusivizarea s-a produs prin validare de pret – de obicei ridicat sau de-a dreptul exorbitant si pe o vanzare unu la unu care a functionat. Ce s-a vandut? Ceva ce nu vedeai peste tot – piele de animal exotic, costume din lana de lama cumparata la licitatii prin Australia, blanuri, parfumuri din esente fine, matasuri nemaivazute, haine cu diamante aplicate. Toate purtate pentru o alta validare – cea sociala. caci pielea exotica sau blana sau accesoriul din aur sunt valoroase doar daca sunt privite, admirate, invidiate. Asa s-au si cladit marile lanturi de luxury ale lumii – pe goluri din ego-ul personal.
Toata aceasta lume, chiar daca va mai exista, va exista in termeni diminuati, inchisa si adresabila din ce in ce mai putin catre vechii lor clienti. Una dintre tendintele celor care comercializeaza bunuri de gen este inchiderea filialelor din orice capitala a lumii civilizate si relocarea sediilor lucrative catre orase in care afluenta de turisti bogati este una foarte mare. Este numai una dintre politicile de grup ale celor mari. Nu este un lucru rau, ci dimpotriva, dar seamana foarte tare a aroganta.
Solutia pentru doritorul de frumos, de exclusiv? ADN-ul personal. Este la fel de unic, daca mi-e permis, ca si datele noastre fizice, cromatice sau sociale. Atunci cand migrez din lumea retailului catre cea a hainei pe masura, mi-am grevat, cumva. ADN-ul in ea – nimeni nu mai poarta o haina cu masurile mele. Iata identitatea, iata exclusivitatea. Fie ca este vorba de un simplu sacou sau de o tinuta completa pentru varii ocazii, ma simt mereu in haina mea pe masura ca intr-un edificiu sigur, consistent si bine cladit pentru mine si doar pentru mine.
Intr-o lume care tinde spre echilibru si numai din lipsurile ce se intrevad la orizont, o haina pe masura va reprezenta mereu o structura cu buget asemeni cumparatorului, din materiale nobile si cu un aer mai mult decat exclusivist.
