Incerc sa-mi aduc aminte din acele vremuri lucrurile bune, oamenii buni si numai ca sa-mi salvez constiinta faptului ca am petrecut atata vreme acolo. Si tot incerc.

Stiu ca in afara de cifre, hartii, sedinte anoste si fara sens, drumuri si trafic, conteaza VIATA. Si asta-i una si data cu timp finit. Si daca se poate, cu frumos in ea.

Cand spun viata, spun mai nou prin prisma femeii de langa mine care a dat nastere, asistata de mine, unui copil. Adica am vazut viata venind pe lumea asta. Nu ma pot desprinde prea multa vreme de copilul meu. Sa fie cel mult 48 ore si alea plecate si intoarse pe repede inainte. Oricum ar fi imi sta gandul la el – sa stiu ca e bine, ca tin mainile pe el, ca e hranit si schimbat la timp si toate celelalte ocupatii ale unei vieti de parinte. Ce e bine in toata povestea asta este faptul ca te face OM. Iar meserie si calitatea mai mare decat asta nu este.

Dand filmul inapoi, rememorez o seara cu o sedinta tarzie si prelungita in care, la un moment dat, sotul suna de acasa tanara manager de langa mine cu rugamintea sa vina repede pana acasa pentru ca cel mic nu se simte bine. In mod intentionat sau nu, saracul tata pusese copilul ce tipa ca din gura de sarpe langa microfonul telefonului. Se auzea in toata sala. Tipa, mare manager, usor jenata fata de audienta, dar pe un ton foarte ferm a replicat ca “poate sa astepte”. A inchis vizibil deranjata telefonul si si-a continuat si mai cu aplomb ….nimicul de sedinta. Ca sa nu mai spun ca era batalie pe seama faptului cine se intoarce mai repede la munca dupa nastere. Asa, ca sa te vada sefu’ cat esti de dedicata cauzei.

Fara alte ascunderi dupa deget, in locul sotului, te luam si te dadeam cu capul de toti peretii ca sa te trezesti. Bine, puneam ceva amortizoare pe pereti. Ce m-a incercat insa la fata locului atunci, afost un mare sentiment de voma. La adresa comportamentului acestuia. Nu de alta, dar pe ea o resetasera. Stiu si de ce.

Totul incepea cand anuntai in corporatie ca esti insarcinata. Le venea vestea ca o leuca in moalele capului. Ranjeau a felicitari si “bravo tie” pe fata si in spate isi muscau mainile caci a fi insarcinata in corporatie, in genere a vrea sa ai familie, adica sa si petreci timp cu altii decat cu ei, se incadra la capitolul pelagra. Basca, trebuie sa te plateasca vreo doi ani buna parte din salariu. Deci esti o pata nelucrativa pe obrazul lor. Asta pentru varianta cand mai aveai ovare ca sa poti purta copii, dupa miile de ore in fata laptopului sau “la client”.

Am spus povestea asta pentru ca si acum, peste ani, ma doare fizic si numai sa mi-o aduc aminte. Poate ea, corporatia se poate disculpa, poate dezmintii pe toate caile ce am zis – cum ca ar avea politici interne pentru asa ceva si cum ca ei respecta aia si aia si blah, blah, blah – dar in fapt asta e realitatea. Solutia? Construiti familii puternice, din care sa nasca copii liberi si puternici care sa schimbe cumva paradigma asta stramba si hidoasa.