Stii? Asa se spune – ca cel mai bine, camasa lui, sta pe o femeie.
E despre ceva delicat. Foarte. O camasa alba care prinde personalitate. Care a trecut prin sute de procese de calcare sub aburi, care a fost centrifugata de alte zeci de ori, care tinde sa devina ceva banal in sumedenia de camasi din sifonier. Si care, deodata, capata suflet.
Se sprijina, cu trei numere mai mari, pe umerii ei si parca o apara ca o platosa. Nu stie cum sa reactioneze, dar incet, incet, intra in pielea personajului. Functioneaza si cu unul din tricourile tale. Cel albastru, de bumbac sau cel crem, mai gros, cu un imprimeu frontal.
Apoi incepe sa spuna si sa povesteasca, la inceput putine, alese si apoi, multe nedeslusite. Unele aruncate nonsalant in fata. Si taci. Caci ai mai vazut. Si incerci sa o intrerupi. Si se supara. Si e de fapt spirit liber, ce sustine ca sta singura in doua picioare si barbatii vin si pleaca. Si asculti. Simti cum usor incep sa cada bastioanele dinspre rasarit. Iar apoi cele dinspre apus.
Schitezi pe cat se poate barbatia: mai cu jocuri de cuvinte, ba cu epatari ici si colo, iti arati muschii, dai din tine ce-ai mai bun la capitolul discurs, te scurgi usor, usor….si ea rade. Cu toti dintii. Fenomenal zambet. Pe un cap atat de frumos.
Vine infierbantarea prima. Ataci. Iti aperi teritoriul. Da, esti cel mai sigur pe tine. Esti? Strangi pumnii ca sa nu lovesti virtualii adeversari si-i explici despre patriarhat si suprematia barbatului. Si te face una cu pamantul, dupa o prima eschiva: caci stie lumea si iubeste femeile si pamantul si natura si soarele si placerile toate. Nu le-ar da pe nimic. Nici pe sufletul tau.
Dupa care se intoarce si-ti tine, parca pentru prima data, capul in palme si-ti spune in limbi straine “….hoooneyy!”. Te faci ca nu intelegi, dar exact din deasupra stomacului o iubesti cu toata fiinta ta. Iar cand muzicile rasuna mai tare si ebrietatile celorlalti te impresoara, se apleaca la urechea ta si rosteste ca te vrea pe viata. Sa nu innebunesti?
Nu, sa nu innebunesti. Sa stai si sa ai rabdare. Una infinita cat dragostea. Caci zamislirile se produc dinlauntruri de oameni si nu din judecati pripite de dupa momente de dus la birouri, crispati. Nu.
E ceva mai sus de pasiuni, nuante, culori sau oameni. Daca as stii sa zic, n-as mai fi printre oameni, ci sus, departe.
E un tricou albastru sau o camasa alba ce sta pe ea. Si e mai presus decat orice sculptura consacrata. Acolo, imbracata in camasa ta, dincolo de cuvinte, EA e tot.
Nu se stie niciodata cand, unde si cum vei ajunge, odata plecat dimineata spre birou. Nu ignora amanuntul “camasa” – “las, ca pata asta nu se vede…”, “o pot purta pe cea de ieri…”, “ia uite, n-are un nasture…nu-i nimic”.
Camasa poate ajunge pe umerii ei. Si poate vrei s-o mai vezi si data viitoare. Gandeste-te la cele de mai sus cand vei imbraca urmatoarea camasa. Gandeste-te la EA.
