Nu-mi place doar un singur fel de pardesiu, asa cum nu-mi place un singur fel de mancare. Dar exista doua modele care mi-au bantuit tineretea si pe care le-am pastrat ca pardesie favorite: pardesiul simplu, de oras (crombie) si covercoatul.
La fiecare inceput de toamna, mai cumpar unul. Si, cel putin, a-mi aduce aminte de vechiul pardesiu negru, ce-mi tinea de frig pe holurile impersonale, atunci, si reci ale facultatii.

Pardesiul meu negru, de oras, are o poveste cat el de mare. Imi gasesc greu marimeaa de pardesiu, adecvata. Atunci cand il zaresc, e de obicei ultimul exemplar. XXL e o marime pentru oameni speciali.

 

E facut, in mai toate variantele lui, din lana groasa. Cel clasic, originar din Marea Britanie, este, deobicei, de un albastru inchis si il poti zari peste tot, prin Londra.

E cusut, in varianta clasica, cu nasturi ascunsi, dar modelul, din aceasta gama, cu nasturi la vedere face parte din aceeasi categorie. Il vei recunoaste si dupa fanta lunga de la spate, reverul clasic si buzunarele laterale, cusute drept, cu clapeta.

Il gasesti si in varianta de culoare mai deschisa: de la crem la camel.

Mi l-am luat pe ultimul, dintr-o serie mare, acum cateva zile. E un pardesiu Chesterfield, gen despre care vom face vorbire in alt episod al seriei. Nu de alta, dar un covercoat seamana izbitor cu unul.
Covercoatul, al doilea intre preferatii mei, ramane mereu la vedere si numai spre a-mi aminti ca englezii conduc lumea. Inclusiv cea vestimentara.

Il recunosti rapid dupa culoarea diversa a gulerului. E cusut dintr-un twill special, ce-l face purtabil toamna, dar si pe vreme racoroasa, daca aceasta caracterizeaza si alte perioade. Culoarea specifica e maroul, dar il poti gasi si in alte culori, mai mult sau mai putin indraznete. Gulerul de culoare inchisa e confectionat, la mare parte dintre modele, din catifea. Probabil de aici, imaginea sa un pic mai pretioasa, desi destinatia sa initiala a fost purtarea la partide de vanatoare.

Semne distinctive – cele patru cusaturi paralele, distincte, practicate de confectioner, la mansete si tiv (railroading).
Dar povestea e alta. Excede domeniul vestimentatiei masculine, ca fir narativ, dar tinteste direct in ea. Spuneam ca mi-am luat ultimul pardesiu, avand o amintire foarte vie in fata ochilor.

Am aterizat intr-o zi rece, mai rece ca cea de astazi, in ultima banca a unei sali de curs, in care un seminarist, fizionomie proaspata prin facultate, incepuse deja sa declame de vreo cinci minute teorii despre dreptul penal.
Atent sau mai putin atent la monolog, a sosit, prin aer, o intrebare: “Domnii (referindu-se la mine si colegul de langa, din ultima banca) sunt studenti la facultatea noastra?”, pe un ton foarte persiflant. “Da!”, raspund, plin de tupeu juvenil. “Sigur?”, vine replica. “Foarte sigur!”, raspund eu.
Si ce-a urmat, desi ar parea ceva absolut, dar absolut nesemnificativ, mi-a schimbat povestea. personala: “Avocatii stau in fata, la bara, publicul sta in sala….si de obicei, poarta costume, costume bune, nu blugi, tocmai spre a se distinge de restul lumii. Incepand de saptamana viitoare vreu sa vad cravate si paltoane in sala!”. Si a inceput sa vorbeasca in continuare calm despre o parte a acestei meserii in cele mai strunite si bine desenate vorbe pe care le auzisem.

L-am revazut peste ani, in calitate de avocat, reputand victorii stralucite la bara. Am aflat de curand ca inca preda aspirantilor in avocatura. Presupun ca expresia catre cei din ultima banca se`repeta la fiecare inceput de seminar.

Intamplarea s-a petrecut cu ceva ani inainte sa incep sa vad lumea cea larga: stradella italiana, Tarile de Jos, Franta, Germania, Anglia si tot acel grup de oameni ce incorporeaza civilizatie. N-a mai contat, de la un punct incolo, daca erau avocati, magistrati, oameni de afaceri sau, pur si simplu, oameni de bine.

Iar profesorului meu din facultate i-am revazut, peste tot, fara exceptie, cravatele si pardesiele invocate spre purtare, in toate birourile in care am intrat ulterior cu fruntea sus. Si am stat in fata.