Imi place, din cand in cand, sa merg cu trenul. E un obicei care imi arata, uneori, intamplari si oameni interesanti. Chiar si destine. De data asta am privit de departe. Si am vazut asta.

Nu m-am mirat atunci cand domnul a inceput sa povesteasca despre perioada interbelica si despre regimul Antonescu. Frumoase povesti. Si mai frumos gestul de a nu-si scoate sacoul, nici macar atunci cand temperatura crescuse simtitor.
Si am stat si am sapat in memorie, unde n-am gasit din prima incercare, o imagine asemanatoare. Basca, mai ales basca. Unde o mai vazusem?
In cele din urma mi-a rasarit in fata ochilor si imaginea cu pricina. Iar apoi, inevitabil, intrebarea. Omul acesta din Scornicesti, ne-a influentat chiar si garderoba, vreme de peste 40 de ani??

Raspunsul e categoric, da. Curiozitatea mi s-a dus si mai departe incercand sa descopar surse despre garderoba lui Ceausescu. Nu le-am gasit foarte departe. Au, cumva, picanteria unor povestiri din vremuri imemoriale.
Iata ce spune Suzana Andreias despre garderoba “celui mai iubit fiu al poporului” si a consoartei sale.

“Era o camera plina de dulapuri, relateaza fosta menajera, bagate in perete si pe dreapta, si pe stanga, si in mijloc. Asta era garderoba lor comuna. In dulapul din dreapta isi tinea Ceausescu hainele.
Acestea erau asezate pe compartimente: costume (in jur de 20 de perechi, n.n.), scurte imblanite, paltoane, pardesie, fasuri din astea mai scumpe, caciuli, sepci, pulovere, pijamale, maiouri, indispensabili.”
Hainele lui Ceausescu erau facute la comanda, intr-o croitorie numita “La Demetriade”, unde se lucrau haine si pentru alti “fruntasi” ai partidului si statului. Intotdeauna doi croitori ii coseau lui Ceausescu hainele: Voicu si Culae. Ei veneau la “client” acasa, ii prezentau modele din reviste straine, iar modelul ales de el devenea in scurt timp costum. Rebuturile erau refuzate, la fel ca si camasile calcate prost sau hainele primite cadou.
Isi facea pantofi in ton cu costumul, iar toamna, iarna, purta numai pantofi negri. Primavara, cand se imbraca cu costume deschise, punea pantofi maro, bej, gri, in functie de haine. Cum avea costumul, asa avea si pantofii si ciorapii. Nu se imbraca in acelasi costum doua zile la rand, ci cu altul de fiecare data. Dar daca-i placea unul mai mult, se imbraca din nou cu el peste o saptamana. Pe cel purtat cu o zi in urma il lasa pe un umeras, unde-si punea pantalonii, haina, camasa, ciorapii, pantofii dedesubt. Pe urma venea croitorul lui, Voicu, le strangea si le lua la spalatorie, unde era si un mic atelier de calcatorie. Daca trebuiau curatate, le dadea la atelier, acolo unde se lucrau. Acolo le spala chimic, cu neofalina.”

Hainele de vanatoare se pastrau separat, pasiunea lui Ceausescu masurandu-se si in numarul costumelor vanatoresti. Acestea erau impartite pe trei categorii – groase, mai putin groase si subtiri.
Ceausescu nu cobora niciodata in halat sau papuci, cobora imbracat de plecare. Chiar si duminica era in haine de casa: pantaloni de stofa gri sau bej, sanda la culoare”
“Cand pleca in delegatii, Ceausescu isi alegea singur hainele, de la costume la batiste. Nu se imbraca in acelasi costum doua zile la rand, ci cu altul de fiecare data”
Ceausescu purta numai camasi albe, doar din matase naturala, care erau ambalate si asezate in cutii speciale. La fiecare dintre cele 20 de perechi de costume avea cate o cravata asortata.
Puloverele se faceau in tara, la fel ca si camasile, Fabrica de textile din Timisoara detinand monopolul pe camasile “tovarasului”. Cand plecau in delegatii peste hotare, la fiecare ambasada exista un functionar care avea ca sarcina “de serviciu” prezentarea de cataloage si reviste de moda celor doi inalti oaspeti. Dupa ce fiecare isi alegea modelul preferat, “curierul” le achizitiona din magazine, intotdeauna de marca. Pretul il plateau tovarasii contribuabili.”

Am stat apoi si am pus in balanta povestea imaginata de mine, a batranelului pe care l-am pus sub lupa vreme de peste 100 de km. Varsta il plaseaza ca si adolescent, tanar elev probabil, in perioada interbelica, zona a vremii in care vestmintele masculine ating forme din cele mai elegante. Urmeaza razboiul, iar apoi, pe rand, Petru Groza, Gheorghiu Dej si Ceausescu.

Sa fie oare eleganta batranelului din imagine, nimic altceva decat o ingemanare trista intre un interbelic stralucitor, dar prafuit acum si un “marketing” aproape diabolic, de sorginte comunista? Pe tine te intreb, draga cititorule.