Mereu e despre o poveste. Si astazi, si maine. Daca gandurile, cele recente, ar putea vorbi toate, ar arata, in rand cu o serie larga de alte intamplari frumoase, o palarie de paie. Am cumparat-o in graba de pe raft. “E intrebuintabila pentru un sezon”, mi-am zis si am purces la achizitie.
Nu mai stiu exact ce, dar avea ceva defect – un fir sarit. Sau doua. M-am gandit ca e cu atat mai bine – seamana a obiect vintage si va aduce o nota de chic tinutei. Ba am insistat sa mi se acorde si reducere din pretul de raft dat fiind neajunsurile enumerate. Nu m-as fi gandit vreodata ca o sa functioneze pe post de talisman. Sau ceva de gen. Aveam sa constat ulterior ca si-a meritat pretul inzecit, insutit.
Am defilat nonsalant cu ea la o adunare obsteasca, dupa care am fugit repede spre o intalnire. Nu de alta, dar intarziam. Am lasat ce trebuia sa las in drum si pe o alee absolut ingusta si mult dupa blocuri m-am intalnit, neintentionat, cu o persoana draga. Si m-am gandit instantaneu ca in orasul asta de trei milioane de oameni sunt combinatii de n luate cate trei milioane spre care o persoana se deplaseaza. Dar nu. Orasul e mic si soarta iti e aproape. Din capitolul – “nu credeam sa ma mai intalnesc cu sus numita vreodata”. Soarta. Sau palaria. Va spun eu, palaria de paie a fost de vina.
Imi place despre palaria de paie ca-ti da senzatia de racoare. Nu stiu, asa e ea. Impletita, de obicei din fibre naturale sau, mai nou, din fibre de celuloza, captusita cu velur pe interior, pentru a proteja partea din calota pe care se sprijina. Sa stii ca e moale la atingere pentru ca fibrele naturale sunt fierte in prealabil si devin astfel mai maleabile. E permis astfel, celui ce impleteste palaria pe suportul de lucru, sa dea acesteia forma dorita.
Se poarta pe cap din cele mai vechi timpuri, iar pretul ei este diferit, in functie de diametru, pana in zilele noastre – cu cat are borurile mai mari, cu atat e mai scumpa. Bine, nu cred personal sa merite cei 300 Euro, ca in Paris, la intrarea in galeriile Lafayette, dar ceva pentru truda si migala palarielului tot trebuie platit. Ce ma supara e ca nu mai gasesti palarieri si palarii. Ultimele exemplare sanatos si corect croite, pe care le-am zarit, aveau pe eticheta producatori cehi, respectiv unguri. La noi, mai rar. Mai stiam ceva de un mester pe la Hunedoara, dar sincer sa fiu, datele lui de contact le-am pierdut peste timp.
Vorbeam acum ceva vreme de palaria Panama, o palarie pretioasa prin natura ei si care cadreaza perfect pe tinutele si temperaturile perioadei pe care o traversam. Mai spuneam si ca palaria din fibre naturale chiar are un istoric: aminteste-ti doar de celebrele palarii conice, cu prindere la barbie, specifice civilizatiilor din extremul Orient. I-au ajutat si ii ajuta in continuare pe cultivatorii de orez din China, Vietnam, Indonesia sau Japonia.
In ordine cronologica, e de mentionat aparitia lor si in tablourile pictorilor din scoala olandeza sau spaniola. Van Eyck sau van Gogh s-au autoportretizat sau au relatat imagistic scene in care palaria de paie reprezenta unul din punctele centrale ale ansamblului. Asa cum a mai fost cazul si la alte repere ale vestimentatiei, latura practica a acestora a premers rolului sau asocierilor de natura clasei sociale ce puteau fi iscate de purtarea sau nu a unei astfel de palarii. Transferul de pe ogorul unde taranul se apara de soare, inspre cursele de ambarcatiuni, a fost aproape naturala. Intr-o forma restilizata, dar practica a aparut la inceput de secol XIX, canotiera – palaria tare de paie, cu fundul si borurile drepte.
Aparitia sa, in jurul anului 1880, a facut valuri in epoca. A fost preluata de cei care practicau noile “sporturi”: biciclism, alergari, inot. Doamnele au adoptat si ele tinute care includeau astfel de palarii, dand o nota vesela tinutelor. Canotiera a ajuns in Paris la inceput de secol XIX. La 1840 Politia locala includea in reglementarile locale arierate care faceau vorbirea despre locurile si modul corect de purtare a acestor palarii. La Paris si-a capatat si denumirea, dat fiind ca afost asociata cu cei ce manevrau ambarcatiuni de agrement pe Sena.
A fost unul din elementele folosite din belsug de Coco Chanel in colectiile sale, tocmai pentru a statuta rolul si pozitia femeii in noua societate. S-a atras oprobiile publicului, dar a insistat si a permanentizat tinutele accesorizate astfel, pentru ca in timp lucrurile sa se roteasca la 180°, in sensul in care doamnele inceputului de secol XX purtau astfel de palarii tocmai pentru a-si etala statutul social.
Dat fiind partea practica pe care o incumba purtarea unei astfel de palarii a fost aleasa ca parte componenta a tinutelor de ceremonie ale marinei franceze, in varianta simpla, pentru soldati si in varianta hidroizolata, pentru ofiteri. Si pentru ca a placut atat de mult, le-au purtat cu mare drag si au scris sau au cantat despre ele, Maurice Chevallier sau Fred Astaire.
Exemplarul e inca in viata, mult mai scump la vedere ca in vremurile sale de glorie. Isi mai face aparitia ici si colo, la o cursa de vase in care eticheta cere purtarea costumului din seersucker si a unui paipon, dupa modelul tinutelor inceputului de secol.
